Un polonez ajunge la Praga și, la început, vede în principal Cehia. Castelul este ceh, berea este cehă, knedlik-ul este ceh, iar chelnerul răspunde în cehă chiar și când înțelege poloneza, ca să nu se tulbure ordinea lumii.
Abia mai târziu se dovedește că urmele poloneze sunt pretutindeni. Nu formează un singur cartier sau un traseu convenabil marcat cu săgeți alb-roșii. Sunt împrăștiate prin oraș ca paginile rupte dintr-o carte: un prinț polonez pe tronul ceh, un episcop praguez înmormântat la Gniezno, un compozitor care traversează orașul, un poet care noaptează la han, un protestatar singuratic al cărui strigăt a fost auzit dincolo de graniță abia după ani de zile.
Așadar, aceasta nu este o poveste despre „Praga poloneză” ca un oraș distinct în interiorul unui alt oraș. Este istoria vecinilor care, timp de un mileniu, și-au împrumutat sfinții, regii, melodiile, pretențiile și ideile de libertate. Uneori au făcut-o din proprie inițiativă, alteori cu ajutorul armatei.
Plimbarea de mai jos poate fi parcursă ca un traseu prin Hradčany, centrul și Žižkov. Poate fi tratată și ca o colecție de povești pe care merită să le cunoști în timpul unei vizite obișnuite la Praga.
Notă: unele urme poloneze au un caracter simbolic. Nu fiecare casă în care s-a oprit un poet a supraviețuit, iar nu fiecare poveste a lăsat în urmă o placă. La Praga, memoria se ascunde adesea mai mult în nume, interioruri și povești decât în monumente impunătoare.
1. Hradčany – înainte să existe Polonia, a fost o prințesă cehă
Cea mai veche urmă poloneză din Praga duce în vremuri în care nici Polonia, nici Cehia nu semănau încă cu statele moderne. Pe cetatea pragueză domneau Přemyslovicii. Din această dinastie făcea parte Dobrawa, în cehă Božena sau Doubravka, fiuca ducelui Bolesław I. În jurul anului 965, ea a devenit soția lui Mieszko I.[^1]
În versiunea școlară a istoriei, Dobrawa ajunge în Polonia, îl convinge pe soțul său să se boteze și dispare liniștit după data de 966. În realitate, căsătoria a făcut parte dintr-un alianță politică între Přemyslovici și Piastovici. Religia, diplomația și siguranța mergeau atunci împreună, de obicei însoțite de un cortegiu înarmat.
Nu vom vedea la Castelul Praga o cameră a Dobrawei cu o semnătură „aici a crescut viitoarea soție a lui Mieszko”. Cetatea medievală timpurie a fost reconstruită de mai multe ori. A rămas însă locul: dealul de unde dinastia Přemyslovic privea statul său și ducea o politică care se întindea până la Cracovia, Gniezno și Regensburg.
Merită să ne amintim de Dobrawa în special atunci când stăm în curțile Castelului Praga. Istoria Poloniei nu a început aici, dar fără legătura politică cu Cehia, ea ar fi putut lua o altă întorsătură.
Dacă dorești să vezi interiorul fostei reședințe a suveranilor cehi și să ordonezi epocile, această parte a istoriei se îmbină cel mai bine cu vizitarea Castelului Praga cu ghid polonez.
2. Sfântul Adalbert – cehul pe care polonezii l-au făcut patronul lor
În catedrala de la Hradčany, numele complet al bisericii este: Catedrala Sfinților Vit, Wenceslas și Adalbert. Acest al treilea patron este special pentru polonezi. Adalbert, în cehă Vojtěch, provenea din ceha familie Sławnikowice și a devenit al doilea episcop al Pragăi.[^2]
Relațiile lui cu cehii nu erau perfecte. Încerca să reformeze moravurile, critica comerțul cu sclavi și intra în conflicte cu nobilii. A părăsit Praga de două ori. În cele din urmă, a găsit sprijin la curtea lui Bolesław Chrobry, iar în 997 a plecat în misiune la prusaci, unde a murit.[^3]
Bolesław Chrobry a răscumpărat trupul său și l-a așezat la Gniezno. Canonizarea lui Adalbert și pelerinarea împăratului Otto al III-lea la mormântul său în anul 1000 au ridicat importanța tânărului stat al Piastovici. Cehul a devenit unul dintre principalii patroni ai Poloniei, iar destinele sale pragueze și poloneze s-au împletit atât de strâns, că astăzi fiecare parte îl poate povesti puțin ca pe al ei.
De fapt, aceasta este o poveste foarte centroeuropeană. Un om se naște într-o țară, se ceartă în a doua, moare în a treia, iar după moarte devine simbolul mai multor națiuni care se vor certa mult timp despre detalii.
În catedrală, merită să observăm prezența Sfântului Adalbert nu doar ca figură religioasă, ci ca punte între Praga și Gniezno. Mai multe despre biserică și capelae sale spunem în timpul traseului Castelul Praga – interior.
3. Sala Vladislav – un prinț polonez, un rege ceh și un tavan fără stâlpi
Cea mai monumentală urmă poloneză din Praga nu are steagul alb-roșu. Are, în schimb, o boltă enormă de stil gotic târziu.
Vladislav al II-lea Jagiellon a fost fiul lui Casimir al IV-lea Jagiellon și al Elisabetei de Austria. S-a născut la Cracovia și, în 1471, a devenit rege al Cehiei. Mai târziu, a urcat și pe tronul Ungariei.[^4]
La Castelul Praga, numele său este dat Sălii Vladislav, proiectată de Benedict Ried. A fost construită la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea ca un interior reprezentativ al Vechiului Palat Regal. Bolta sa seamănă cu ramuri de piatră care se intersectează deasupra capetelor, fără stâlpi vizibili.[^5]
În sală au avut loc banchete, turnee cavaleriești, ceremonii de stat, iar în vremurile moderne, printre altele, jurământul președinților Republicii Cehe. Este unul dintre acele locuri în care puterea capătă imediat postura potrivită. Omul își drege umerii, vorbește mai încet și, pentru o clipă, înțelege de ce monarhii au construit săli atât de mari.
Vladislav a fost evaluat de istorici ca un suveran indecis. Cehii i-au dat porecla „regele Bene”, deoarece răspundea adesea în latină cu „bene” – bine – fiind de acord cu interlocutorii. Se poate spune că a fost un politician al compromisului. Se poate spune și că nu îi plăcea să se certe. Sala pe care a lăsat-o este, totuși, mai hotărâtă decât multe dintre deciziile sale.
Prințul polonez pe tronul ceh ne reamintește că dinastiile nu cunoșteau granițele naționale de azi. Jagiellonii au condus, într-un anumit moment, o mare parte a Europei Centrale, iar Praga a fost unul dintre cele mai importante orașe ale lumii lor.[^6]
4. Vladislavský sál și defenestrația – când iese istoria pe fereastră
Sala Vladislav duce la încăperi care sunt legate de una dintre cele mai faimoase scene din istoria Cehiei. În 1618, reprezentanții stărilor cehe protestatare au aruncat pe fereastră pe viceregele imperial. Evenimentul a intrat în istorie ca a doua defenestrație pragueză și a devenit scânteia Războiului de Treizeci de Ani.[^7]
Însuși Vladislav Jagiellon nu avea nicio legătură cu această defenestrație – murise cu peste o sută de ani mai devreme. Totuși, trecând prin spațiile create în epoca sa, este ușor să observi cum un strat de istorie crește pe altul. Un prinț polonez construiește o sală, Habsburgii preiau regatul, cehii protestatari îi aruncă pe funcționarii lor pe fereastră, iar Europa începe un război care durează treizeci de ani.
La Praga, chiar și ferestrele au o memorie lungă.
5. Fryderyk Chopin – o ședere scurtă, o stradă lungă
De la Hradčany coborâm spre un oraș mai personal. Nu fiecare urmă poloneză trebuie să fie legată de coroană, de un sfânt sau de război. Uneori, rămâne după om o melodie și un nume de stradă.
Fryderyk Chopin a vizitat Praga în timpul călătoriilor sale prin Europa. A fost aici în 1829, iar apoi a traversat orașul din nou în 1830, pe drumul spre Viena.[^8] Praga nu a jucat în biografia sa un rol la fel de important ca Varșovia, Parisul sau stațiunile cehe vecine, dar memoria compozitorului s-a fixat în numele străzii Chopinova din Vinohrady.
Este un cartier liniștit, departe de zgomotul turistic al Podului Carol. Chopinova trece pe lângă parcul Riegrovy sady, unde locuitorii Pragăi vin să privească apusul. Este greu să găsești un loc mai potrivit pentru un compozitor a cărui muzică încearcă adesea să fie descrisă cu cuvintele „nostalgie”, „dor” și „patrie”, deși însuși ar fi preferat probabil ca notele să fie cântate pur și simplu bine.
Chopin la Praga a fost un călător tânăr, încă înainte de emigrare și de marea slavă europeană. Se poate imagina cum privea orașul fără să știe că, într-o zi, una dintre străzi îi va purta numele. Astfel de lucruri li se întâmplă de obicei oamenilor abia atunci când nu mai pot protesta împotriva amplasării.
6. Adam Mickiewicz – poetul în drum
Adam Mickiewicz a vizitat Praga în februarie 1830, în timpul unei călătorii europene după părăsirea Rusiei.[^9] Era atunci un poet deja cunoscut, dar încă nu monumental. Nu avea barbă de bronz, soclu sau obligația de a privi în depărtare.
Praga se afla pe traseul călătorilor romantici între Germania, Austria și Italia. Mickiewicz o privea ca pe o parte a unei călătorii europene, în care întâlnea oameni de știință, artiști și politicieni. Șederea a fost scurtă, dar se potrivește bine cu biografia omului care și-a petrecut majoritatea vieții adulte în afara teritoriilor fostei Republici a Poloniei-Lituania.
Nu există în centru un „mare han Mickiewicz” care să poată fi vizitat între prânz și cinci. A rămas însă povestea orașului ca o oprire a emigrării intelectuale poloneze. În secolul al XIX-lea, Praga devenea un centru important al renașterii culturii cehe, iar polonezii și cehii se priveau tot mai atent ca națiuni care își căutau propriul limbaj politic și literar.
Romanticii aveau, totuși, un avantaj față de turiștii contemporani: nu trebuiau să își încarce telefonul. Aveau în schimb drumuri mai proaste, diligențe și mult mai mult timp pentru a scrie scrisori cu plângeri.
7. Polská și Chopinova – istoria scrisă pe plăcuțe albastre
În Vinohrady vom găsi două nume care nu necesită o traducere lungă: strada Polská și strada Chopinova. Institutul Polon din Praga le-a inclus în proiectul său „Urme poloneze în Praga”, care arată legăturile orașului cu Polonia.[^10]
Polská curge de-a lungul Riegrovy sady. Este una dintre cele mai plăcute părți ale orașului: clădiri de tip Art Nouveau, copaci, cafenele și un parc cu vedere la Castelul Praga. Nu este un loc monumental. Și tocmai de aceea funcționează mai bine în imaginație decât un alt vultur de piatră.
Numele străzii este o parte obișnuită a cotidianului. Cineva dă adresa curierului, cineva caută un apartament, cineva întârzie la serviciu. Prezența poloneză în oraș nu apare aici ca o academie aniversară, ci ca un punct pe hartă.
Vinohrady se cunosc cel mai bine fără grabă, mergând mai departe spre Žižkov. Este o Praga mai puțin reprezentativă, mai rezidențială și mult mai apropiată de viața de zi cu zi a locuitorilor decât traseul regal prin centru.
8. Ryszard Siwiec – un strigăt îndreptat și către cehi
Cea mai puternică urmă poloneză contemporană din Praga se află în Žižkov. Strada Siwiecova și monumentul de lângă ea comemorează pe Ryszard Siwiec – un polonez care, pe 8 septembrie 1968, s-a ars de viu pe Stadionul Deceniului din Varșovia, în semn de protest împotriva invaziei trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia.[^11]
Siwiec era contabil, filosof prin formare și fost soldat al Armiei Krajowej. A pregătit pliante și a înregistrat un mesaj în care îndemna oamenii la rezistență. Protestul său a avut loc în timpul sărbătorii recoltelor, în prezența a mii de spectatori, dar autoritățile comuniste au limitat eficient informațiile despre eveniment.[^12]
În Cehia, timp de ani de zile, Jan Palach, care s-a ars de viu la Praga în ianuarie 1969, era mult mai bine cunoscut. Istoria lui Siwiec a început să ajungă mai larg în conștiința cehă abia după căderea comunismului.
În 2010, la Praga a fost dezvelit un obelisc dedicat lui Siwiec. Se află în fața sediului Institutului pentru Studiul Regimurilor Totalitare. Mai târziu, împrejurimile monumentului au fost completate de un mural cu mesajul „Slyšte můj křik” – „Auziți-mi strigătul”.[^13]
Acesta nu este un punct ușor de parcurs. Nu există aici o vedere frumoasă, o boltă medievală sau o cafenea amenajată pentru turiști. Este, în schimb, o întrebare despre limitele protestului, singurătatea omului și responsabilitatea pentru faptele făcute în numele statului.
Polonia a participat la invazia în Cehoslovacia. Siwiec a protestat împotriva acestei agresiuni ca polonez și cetățean al țării agresoare. De aceea, monumentul său praguez nu este doar o urmă poloneză, ci și o formă de memorie dificilă. Nu spune: „am fost întotdeauna de partea cea bună”. Spune mai degrabă: „cineva a încercat să protesteze când majoritatea tăcea”.
9. Anul 1968 – o istorie comună pe care nu o poți povesti comod
În noaptea de 20 spre 21 august 1968, trupele a cinci state ale Pactului de la Varșovia au intrat în Cehoslovacia, punând capăt Reformelor Primăverii Pragăi. În operație a participat și Armata Polonă.[^14]
Pentru cehi și slovaci, acesta este unul dintre cele mai importante puncte ale memoriei istorice contemporane. Pentru polonezi, subiectul este mai puțin prezent, parțial pentru că nu se potrivește cu imaginea simplă a propriei istorii ca o istorie exclusivă a victimelor comunismului.
Plimbarea pe urmele lui Ryszard Siwiec are, așadar, o semnificație specială. Permite să povestești despre un om care nu a acceptat ca statul să vorbească în numele său. Protestul său nu a oprit tancurile. Nu a fost recunoscut imediat de societate. Și totuși, după ani de zile, a primit o stradă la Praga.
Istoria este adesea întârziată. Uneori vine după patruzeci de ani, ridică un modest monument și spune că, totuși, a auzit.
10. Institutul Polon – Polonia contemporană, nu doar cea istorică
Urmele poloneze din Praga nu se termină la regii morți, poeții și eroii. Pe strada Malé náměstí, chiar în inima Orașului Vechi, funcționează Institutul Polon, al cărui scop este prezentarea culturii, istoriei și contemporaneității poloneze și construirea relațiilor între societățile poloneză și cehă.[^15]
Institutul organizează expoziții, concerte, dezbateri, proiecții de filme și evenimente literare. Desfășoară, de asemenea, proiectul „Urme poloneze în Praga”, reamintind printre altele despre străzile Polská și Chopinova și despre Ryszard Siwiec.[^16]
Acesta este un punct final bun pentru plimbare. După căsătoriile dinastice medievale, poeții romantici și secolul al XX-lea dramatic, ne întoarcem la contemporaneitate. Polonia și Cehia nu mai trebuie să se lege prin încoronări sau intervenții militare. Se pot lega prin film, carte, muzică și conversație.
Sună mai puțin spectaculos decât defenestrația, dar este cu siguranță mai comod pentru participanți.
11. Malé náměstí și Piața Orașului Vechi – centrul dialogului ceho-polon
Institutul Polon se află chiar lângă Piața Orașului Vechi, adică în locul pe care trece aproape fiecare turist. Este ușor să ratezi intrarea, uitându-te la turnuri, ceasul astronomic și mulțimea de oameni care încearcă să facă simultan aceeași fotografie.
Merită totuși să arunci o privire asupra programului Institutului înainte de sosire. O expoziție sau o întâlnire cu autorul pot completa vizita cu o perspectivă pe care nu o vei găsi într-un ghid standard.
Împrejurimile Pieței se îmbină cel mai bine cu prima plimbare prin oraș. Traseul Praga în pilule duce prin cele mai importante locuri din centru și ajută să vezi cum, alături de marele istorie cehă, apar firide germane, evreiești, austriece și poloneze.
12. Există un „cartier polonez” la Praga?
Nu. Și poate că e bine așa.
Urmele poloneze sunt împrăștiate în diferite părți ale orașului, deoarece legăturile polono-cehe nu s-au limitat niciodată la o singură comunitate de emigranți. Ele rezultă din vecinătate, căsătorii dinastice, religie comună, rivalitate politică, literatură, opoziție democratică și călătorii obișnuite.
La Hradčany întâlnim Dobrawa, Adalbert și Jagiellonii. La Vinohrady – Chopin și strada Polská. La Žižkov – Ryszard Siwiec. La Orașul Vechi – Institutul Polon contemporan.
Această hartă spune ceva important despre Praga. Orașul este ceh, dar nu a fost niciodată exclusiv ceh. L-au creat oameni ai multor limbi, religii și naționalități. Polonezii sunt unul dintre firele acestei țesături – nu întotdeauna cel mai gros, dar suficient de vizibil pentru a-ți urma urmele prin tot orașul.
Traseul propus pe urmele poloneze din Praga
Varianta completă – aproximativ 5–6 ore cu pauze
- Castelul Praga și Vechiul Palat Regal – Dobrawa, Sfântul Adalbert, Vladislav Jagiellon și Sala Vladislav.
- Catedrala Sfinților Vit, Wenceslas și Adalbert – sfântul comun al cehilor și polonezilor.
- Coborârea prin Malá Strana și Podul Carol – povestea contactelor ceho-poloneze în Evul Mediu și epoca Habsburgică.
- Malé náměstí – Institutul Polon.
- Vinohrady – străzile Polská și Chopinova și plimbarea prin Riegrovy sady.
- Žižkov, Siwiecova – monumentul lui Ryszard Siwiec și istoria anului 1968.
Varianta scurtă – aproximativ 2–3 ore
Cel mai bine este să alegi una dintre cele două părți:
- Hradčany și Jagiellonii – Castelul Praga, catedrala și Sala Vladislav;
- Praga poloneză a secolului XX – Institutul Polon, Vinohrady și monumentul lui Ryszard Siwiec.
Pentru persoanele care vizitează Praga pentru prima dată, cel mai bun punct de plecare este Praga regală sau vizitarea interioarelor Castelului Praga. În cazul unei excursii private, putem pregăti, de asemenea, un traseu tematic concentrat exclusiv pe urmele poloneze.
Polonezii și cehii – vecini care râd la alte lucruri
Polonezii adoră să spună că înțeleg bine cehii. Cehii ascultă adesea acest lucru cu o surprindere politicosă.
Limbile sunt similare, istoriile sunt împletite, iar granița este apropiată. În același timp, fiecare societate și-a creat propriul mod de a povesti despre eșecuri, eroi și stat. Polonezii construiesc mai des monumente oamenilor care au pierdut cu demnitate. Cehii pun mai des un han lângă monument și întreabă dacă eroul nu a exagerat.
Desigur, aceasta este o simplificare. Dar plimbarea pe urmele poloneze arată că ambele națiuni duc de secole un dialog tocmai între patos și ironie. Sfântul Adalbert este un erou și un om alungat din propria sa dieceză. Vladislav Jagiellon este regele unei mari dinastii și un monarh care răspundea la totul cu „bine”. Chopin devine numele unei străzi liniștite. Ryszard Siwiec, timp de ani de zile trecut cu vederea, primește la Praga un monument cu cuvintele: „Auziți-mi strigătul”.
Praga nu povestește istoria poloneză într-un singur loc. Trebuie să o aduni singur, pas cu pas. Mai întâi piatra, apoi plăcuța cu numele străzii, apoi o fotografie de arhivă și numele cuiva.
Și când toate elementele încep să se potrivească, se dovedește că nu ai călătorit doar prin Praga. Ai mers pe urmele unui mileniu de vecinătate.
Surse și lectură suplimentară
[^1]: Encyclopaedia Britannica, „Mieszko I” și studii privind căsătoria lui Mieszko I și Dobrawa; vezi, de asemenea, Muzeul Istoriei Poloniei – începuturile statului Piastovici. [^2]: Catedrala Sfinților Vit, Wenceslas și Adalbert – VisitCzechia. [^3]: Enciclopedia PWN – Sfântul Adalbert și materiale ale Arhidiecezei Gniezno. [^4]: Muzeul Istoriei Poloniei, „Polonia la Hradčany”. [^5]: Istorie: Caută, „Regele Vladislav și maestrul Benedict”. [^6]: Muzeul Istoriei Poloniei, „Polonia la Hradčany”. [^7]: Encyclopaedia Britannica, Defenestration of Prague. [^8]: Chopin.pl, călătoriile lui Fryderyk Chopin în Cehia. [^9]: Biografia lui Adam Mickiewicz și calendarul călătoriei europene; vezi Muzeul Adam Mickiewicz din Paris. [^10]: Institutul Polon din Praga, „Urme poloneze în Praga”. [^11]: Institutul Memoriei Naționale, comemorarea lui Ryszard Siwiec la Praga. [^12]: Enciclopedia Solidarității, Ryszard Siwiec. [^13]: Dzieje.pl / PAP, muralul și monumentul lui Ryszard Siwiec la Praga. [^14]: Ústav pro studium totalitních režimů – ocupația Cehoslovaciei în 1968. [^15]: Institutul Polon din Praga – site oficial. [^16]: Institutul Polon din Praga, proiectul „Urme poloneze în Praga”.