Pe urmele lui David Černý – Orașul care râde în fața legendei
Într-o noapte, Praga mi-a șoptit:
„Sunt ceva mai mult decât turnulețe și bere. Vrei să vezi sufletul meu mai întunecat? Hai cu mine”.
Și e greu să refuzi un oraș care, după apus, arată ca și cum ar putea schimba regulile jocului la fiecare colț.
În timpul zilei, Praga este ordonată.
Podul Carol duce acolo unde trebuie.
Sfinții stau liniștiți pe soclurile lor.
Hradčany veghează asupra panoramei.
Ceasul astronomic măsoară timpul.
Clădirile fac ceea ce au făcut în ultimele două sute de ani: stau și se lasă fotografiate.
Dar există o a doua Praga.
Trebuie doar să încetezi să te uiți strict înainte.
Atunci realizezi că Freud atârnă deasupra ta.
Sfântul Wenceslas stă pe un cal mort.
Doi bărbați gozi pisesc în Cehia.
Pe turnul de televiziune se târăsc copii fără fețe.
Un autobuz face flotări.
Un Trabant își pune picioarele în picioare.
Iar Franz Kafka se destramă în zeci de fragmente metalice și se reasamblează, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Așa începe o plimbare pe urmele lui David Černý în Praga.
Nu este o simplă vizită turistică.
Este mai degrabă un joc urban.
Fiecare statuie este un nou indiciu.
Fiecare spune:
nu crede prima impresie.
De ani de zile, Černý face cu Praga ceva ce monumentele tradiționale nu prea iubesc.
I ia gravitatea.
Apoi verifică ce rămâne.
1. Capul care schimbă privirea
Head of Franz Kafka / K. – Quadrio, 2014 Wikipedia: Head of Franz Kafka
Încep în centrul orașului.
Este important.
Pentru că nimic nu prevestește metafizica.
Nu există o uliță întunecată.
Nu există o criptă gotică.
Nu există un cimitir evreiesc vechi.
Există un complex comercial modern, Quadrio, trafic, magazine, sticlă, reclame și oameni grăbiți de treburile lor.
Și în mijlocul tuturor acestora stă Kafka.
Uriaș.
Strălucitor.
Metalic.
Capul lui Franz Kafka din Praga are peste zece metri înălțime, cântărește zeci de tone și este format din 42 de straturi independente de oțel inoxidabil.[^1]
În primul rând, vezi o față.
Nasul.
Buzele.
Fruntea.
Trăsăturile familiare ale scriitorului.
Apoi totul începe să se deplaseze.
Un strat se rotește spre stânga.
Altul spre dreapta.
Buzele coboară de pe nas.
Fruntea nu se mai potrivește cu restul craniului.
Pentru o clipă, Kafka nu mai seamănă cu un om.
Este o mașinărie.
Un teanc de discuri metalice.
Un mecanism care și-a pierdut manualul de instrucțiuni al propriei fețe.
Apoi totul se întoarce.
Kafka se uită din nou la trecători.
Ca și cum ar vrea să spună:
„Nu vă faceți griji. Nu s-a întâmplat nimic”.
Doar că s-a întâmplat totul.
De ce tocmai Kafka?
E greu să găsești un patron mai potrivit pentru un astfel de mecanism.
Kafka scria despre omul care încearcă să funcționeze într-o lume ale cărei reguli nu le înțelege.
Despre sisteme mai mari decât individul.
Desbirocrație.
Despre identitate.
Despre realitatea care la prima vedere pare normală, dar după o clipă devine un coșmar.
La Černý, chiar și fața lui Kafka nu poate menține stabilitatea.
Se destramă.
Se reorganizează.
Se schimbă.
Artistul a indicat, în legătură cu această lucrare, și contextul politic contemporan, precum și locul special al lui Kafka în imaginația cehă.[^1]
Când se rotește Capul lui Kafka?
Aceasta este una dintre cele mai frecvente întrebări ale turiștilor.
Pe internet se găsesc diferite orare de funcționare a mecanismului, dar deoarece modul de activare poate fi schimbat din motive tehnice sau organizatorice, cel mai bine este să verifici orarul actual la fața locului.
Cel mai important lucru este:
nu face o poză doar cu capul imobil și nu pleca.
Așteaptă.
Sensul acestei lucrări începe în momentul în care Kafka încetează să mai fie Kafka.
Și poate de aceea Capul mobil al lui Kafka din Praga a devenit una dintre cele mai recunoscute atracții contemporane ale orașului.
Nu este un monument al scriitorului.
Este un monument al instabilității.
Și în Praga, asta face diferența.
2. Freud-ul care nu se poate decide
Man Hanging Out – Husova, 1996/1997 The Guardian Insight
De la Kafka, mergem mai departe.
Orașul se calmează.
Clădirile revin la locul lor.
Pavajul se comportă decent.
Restaurantele își scot mesele în stradă.
Turiștii se uită la telefoane.
Se pare că Černý ne-a dat o clipă de liniște.
Nu ne-a dat.
Trebuie doar să te uiți în sus.
Deasupra străzii atârnă un om.
Cu o mână se ține de o structură metalică.
Cu cealaltă are brațul relaxat, atârnând.
Picioarele atârnă deasupra golului.
De jos, pentru o clipă, poți crede cu adevărat:
cineva va cădea în curând.
Abia mai târziu afli că este Sigmund Freud.
Freud-ul agățat din Praga – de ce atârnă, de fapt?
Lucrarea Man Hanging Out, în cehă adesea numită Viselec, a fost realizată de Černý în 1996. În Praga se află deasupra străzii Husova din 1997.[^2]
Și aici începe ceva mai interesant decât o simplă provocare.
Černý a creat statuia la sfârșitul secolului XX.
Toată lumea se întreba ce va aduce noul secol.
Internetul.
Tehnologia.
Globalizarea.
Noua politică.
Noua societate.
Și ce se va întâmpla cu tipul vechi de intelectual.
Artistul l-a ales pe Freud ca simbol al lumii intelectuale din secolele XIX și XX — omul care încerca să descrie ceea ce este ascuns în interiorul psihicului uman.[^2]
Apoi l-a agățat deasupra străzii.
Fără pământ.
Fără soclu.
Fără siguranță.
Freud nu cade.
Dar nici nu stă în picioare.
Este între.
Omul dintre frică și decizie
Această statuie poate fi citită foarte simplu.
Fiecare dintre noi atârnă uneori.
Între munca pe care nu o placă și frica de a pleca.
Între relație și singurătate.
Între ceea ce cunoaștem și ceea ce dorim.
Între:
„mai rezist încă”
și:
„las-o”.
Freud doar arată acest lucru puțin mai literal.
Și de aceea Freud-ul agățat din Praga funcționează atât de bine.
Nu trebuie să cunoști psicoanaliza.
Este suficient să nu știi, o dată în viață, ce să faci mai departe.
Deci, practic, oricine are acces liber.
Statuia pe care au luat-o pentru un om adevărat
Instalația a călătorit în lume, iar aspectul său realist a provocat alarme de mai multe ori.
Oamenii vedeau silueta sus, deasupra solului, și raportau serviciilor un om aflat în pericol.
Acesta este unul dintre cele mai bune dovezi că Černý a câștigat.
Pentru că, timp de câteva secunde, statuia încetează să mai fie artă.
Devine un eveniment.
Abia mai târziu, creierul își recapătă controlul.
3. Necrologul Sfântului Wenceslas
Kůň (Wenceslas pe cal mort) – Pasáž Lucerna, 1999 CN Traveler on Kun
Intrăm în Pasajul Lucerna.
Este unul dintre acele locuri unde Praga însăși arată ca o decor de film.
Un pasaj elegant.
Interioare istorice.
Lumină.
Scări.
Cafenele.
Apoi te uiți în sus.
Sfântul Wenceslas stă încă pe cal.
Doar că calul este mort.
Și cineva l-a agățat cu capul în jos.
Limba îi atârnă din bot.
Picioarele stau flămânzi în aer.
Iar patronul Cehiei stă pe burta lui cu demnitatea unui om care a decis, probabil, că cel mai bine este să se comporte ca și cum absolut nimic nu s-ar fi întâmplat.
Lucerna și simbolul național ceh pe dos
La câteva sute de metri distanță, pe Piața Venceslao, se află un monument monumental al sfântului.
Acolo totul funcționează conform regulilor.
Calul stă.
Călărețul se uită înainte.
Națiunea are un erou.
Istoria are o direcție.
Monumentul are verticalitate.
Aici, Černý ia întregul acest cod și îl rotește cu 180 de grade.
Literal.
Săua sa Saint Wenceslas / Kůň a fost creată în 1999 și se află de atunci în Palatul Lucerna.[^3]
Artistul însuși a descris sensul statuii într-un mod excepțional de direct: calul național a murit, totul a fost pus pe dos, dar oamenii continuă să se comporte ca și cum situația ar fi complet normală.[^3]
Nu este o metaforă subtilă.
Dar uneori subtilitatea este supraevaluată.
Statul merge mai departe. Doar calul nu mai trăiește.
Și tocmai aici gluma devine periculoasă.
Pentru că o poți aplica oricărei realități.
Instituția nu mai funcționează?
Merge mai departe.
Sistemul se destramă?
Merge mai departe.
Calul a murit?
Ne așezăm pe burtă.
Cât timp arată oficial.
De aceea calul lui David Černý din Lucerna este ceva mai mult decât o curiozitate turistică.
Este o formă foarte cehă de filozofie politică.
Fără manifest.
Fără panou.
Fără discurs.
Calul mort este suficient.
4. Politica scrie în apă — live
Piss / Streams – Muzeul Kafka, 2004 Wikipedia: Piss (Černý)
Baroc.
Palate.
Câteva pași de Podul Carol.
Una dintre acele părți ale Pragului unde omul începe să bănuiească că orașul a fost creat exclusiv pentru ca turiștii să aibă poze bune.
Și atunci intrăm în curtea de la Muzeul Franz Kafka.
Stau acolo doi bărbați gozi.
Față în față.
Pisesc.
În Cehia.
Nu metaforic.
Rezervorul fontanei are forma Republicii Cehe.
Și tocmai de aceea lucrarea cunoscută sub numele de Piss, iar oficial Streams, este unul dintre cele mai caracteristice exemple de umor ale lui Černý.
Nu sunt doar doi tipi care pisesc pe hartă
Cel mai ușor este să te oprești la primul nivel.
Politicienii pisesc în Cehia.
Amuzant.
Provocator.
Poză.
Instagram.
Mergem mai departe.
Doar că mecanismul este mai interesant.
Statuia din 2004 folosește electronică și un sistem de control al mișcărilor figurilor. Jeturile pot executa mișcări care seamănă cu scrierea textului, iar instalația a fost inițial concepută și cu posibilitatea de a reacționa la mesaje trimise telefonic.[^4]
Deci, figurile nu doar pisesc.
Ele scriu în stat.
Și atunci gluma inocentă începe să aibă un al doilea strat.
Statul ca suprafață de scriere
Politica face exact același lucru.
O nouă putere vine și scrie propria versiune a țării.
Apoi vine următoarea.
Înregistrarea anterioară dispare.
Apare una nouă.
Uneori rămâne doar o urmă umedă.
Černý a atras atenția și asupra asocierilor lingvistice cehe cu urinarea ca imagine a dominării sau „înșelării” celuilalt om.[^4]
La aceasta se adaugă istoria artei.
Manneken Pis.
Duchamp.
Fontana.
Fiziologia transformată în operă.
În Praga, totul se întâlnește în bazinul în formă de Cehia.
Și apare brusc întrebarea:
care este mai absurdă, statuia?
Sau politica pe care încearcă să o comenteze?
5. Copiii fără fețe – tech-horror
Babies (Žižkov Tower) – instalație pe turn din 2000/2001, versiuni noi 2019 Wikipedia: Babies (Černý)
Acum părăsim centrul strict.
Pentru că Praga pe urmele lui David Černý nu se termină în Orașul Vechi.
Mergem la Žižkov.
Și de departe vedem turnul de televiziune.
Arată puțin ca o rachetă.
Puțin ca o structură dintr-un film sovietic science fiction.
Puțin ca ceva care a aterizat în mijlocul orașului din greșeală.
Apoi observăm copiii.
Bebeluși uriași se cățără pe structură.
Sus.
Jos.
Ca și cum turnul ar fi o jucărie uriașă.
Miminka – dulci doar de la distanță
Prima reacție este adesea simpatică.
Copii.
Ce amuzant.
Apoi te uiți la fețele lor.
Și distracția se termină.
Pentru că, de fapt, nu există fețe.
În loc de ochi, nas și gură, apare un semn deformate care seamănă cu un ștampilă mecanică, un cod sau un interfață tehnologică.
Omul este lipsit de cel mai de bază semn al individualității.
Fața.
Și tocmai de aceea Miminka lui David Černý sunt simultan amuzante și tulburătoare.
Este un mecanism caracteristic artistului:
mai întâi să atragă.
Apoi să sperie puțin.
Instalația de pe Žižkov Tower a început să funcționeze la începutul secolului XXI și a devenit un element permanent al panoramei. În 2019, figurile au fost înlocuite cu versiuni noi, mai rezistente.[^5]
Žižkov – Praga pe care merită să o cauți mai departe de Piața Orașului Vechi
Însuși drumul până la turn face parte din poveste.
Žižkov nu arată ca Piața Orașului Vechi.
Și bine arată.
Este mai cotidian.
Mai aspru.
Plin de restaurante, clădiri, străzi abrupte și istorii care nu se încadrează neapărat în dosarul standard „Praga de weekend”.
De aceea, dacă te interesează Praga neconvențională sau Praga alternativă, Žižkov ar trebui să apară pe hartă, indiferent de Černý.
Miminka sunt doar un pretext foarte mare.
6. Hibridul care se uită
Trifot – Czech Photo Centre, 2016 Atlas Obscura: Trifot
Mergem și mai departe.
La Nových Butovic.
Aici sunt mai puțini turiști.
Spațiul este mai contemporan.
Și brusc, în fața Czech Photo Centre, stă ceva ce arată ca un aparat foto după un vis foarte prost.
Sau unul foarte bun.
Depinde de aparat.
Trifot are aproximativ 12 metri înălțime și este un hibrid uriaș de trepied, camere, aparate foto și creatură mecanică.
Nu arată ca și cum ar sta.
Arată ca și cum ar pleca în curând.
Aparatul a primit picioare
Fotografia a fost legată de la început de o simplă configurație.
Omul se uită.
Aparatul înregistrează.
Obiectul este observat.
Černý inversează relația.
Trifot este mai mare decât omul.
Obiectivele sale seamănă cu ochii.
Electronica permite instalației să reacționeze la mediul înconjurător, iar imaginea trecătorilor poate apărea pe ecranele din apropiere.[^6]
Vii să faci o poză artei.
Și arta începe să se uite la tine.
În secolul XXI, e greu să găsești un subiect mai natural.
Camere urbane.
Telefoane.
Rețele sociale.
Monitorizare.
Algoritmi.
Localizare.
Recunoaștere facială.
Omul fotografiază lumea toată ziua și, în același timp, este fotografiat.
„Cine face, de fapt, poza?”
Te uiți la Trifot.
Trifot se uită la tine.
Scoți telefonul.
Fac o poză.
În acel moment, situația devine aproape comică.
Dispozitivul fotografiază dispozitivul care se dă drept un dispozitiv viu care se uită la om.
Černý ar fi putut practic să nu mai adauge nimic.
Tehnologia a scris singură restul glumei.
7. Brown-Nosers – saltul în interiorul politic
Brown-Nosers – Galeria Futura, 2003 CN Traveler: Brownnosers
Sunt momente când, încercând să scrii elegant despre arta contemporană, trebuie să cedezi.
Acesta este unul dintre ele.
În fața noastră două părți inferioare uriașe ale corpului uman.
Fără capete.
Fără fețe.
Fără demnitate.
Dar cu o scară.
Pentru a vedea lucrarea, trebuie să urci în sus.
Și să îți introduci capul în unghiul gigantic.
Da.
Nu există un mod mai academic de a o descrie.
Urci pe scară. Și nu mai e cale de întoarcere
Aceasta este o parte importantă a lucrării.
Nu stai în fața statuii ca la muzeu.
Trebuie să faci un gest.
Să urci.
Să te apropii.
Să îți introduci capul acolo unde educația sugerează de obicei să nu îl introduci.
În interior se activează o imagine video.
Vedem două personaje.
Una dintre ele este Václav Klaus, cealaltă Milan Knížák.
Se hrănesc reciproc cu ceva care seamănă cu un piure, acompaniate de muzica lui Queen.
Černý însuși a vorbit despre Brown-Nosers ca o reacție foarte directă la situația politică și culturală a Cehiei din acea vreme.[^7]
Aici nu există un mare mister.
Expresia brown-noser în engleză înseamnă „lingător de bot”.
Omul care face orice pentru a se face plăcut puterii.
Černý a tratat metafora literal.
Foarte literal.
De ce funcționează Brown-Nosers și fără cunoașterea politicii cehe?
Cel mai interesant lucru este că nu trebuie să știi cine erau personajele reprezentate.
Însuși Černý a amintit că un jurnalist străin a văzut instalația fără a cunoaște contextul local complet și a înțeles imediat sensul.[^7]
Pentru că mecanismul lingăciției este universal.
Se schimbă numele.
Se schimbă partidele.
Se schimbă sistemele.
Dar cineva se cățără mereu pe scară.
Și cineva încearcă mereu să se afle suficient de aproape de putere.
Černý doar arată direcția puțin mai literal decât suntem obișnuiți.
8. Trabantul care s-a îndepărtat de asfalt
Quo Vadis – Ambasada Germaniei, 1990 CN Traveler on Quo Vadis
Trabant nu este o mașină care se asociază natural cu libertatea.
În Europa Centrală a devenit simbolul unui alt fel de lume.
Caroserie din plastic.
Structură simplă.
RDG.
Cozi.
Restricții.
Zilnicețea socialismului real.
Apoi a venit anul 1989.
Sute de locuitori ai RDG au început să se infiltreze în ambasadele RFG, inclusiv în ambasada din Praga.
În jurul punctului praguez au fost lăsate mașini.
Trabante.
Wartburguri.
Oamenii au lăsat în urmă nu doar vehicule.
Au lăsat întreaga lor viață.
Černý îi dă lui Trabant picioare
În 1990, David Černý a creat Quo Vadis.
Trabantul a primit patru picioare umane.
Și brusc, mașina nu mai avea nevoie de drum.
Putea pleca.
Istoria oficială a lucrării o leagă direct de criza refugiaților din jurul ambasadei RFG din Praga în 1989. Turnătura în bronz a lucrării se află în prezent în grădina ambasadei germane.[^8]
Unde mergi?
Quo vadis?
În latină:
Unde mergi?
În 1990, această întrebare se referea la aproape toată lumea.
Unde merg germanii?
Unde merge Cehoslovacia?
Unde merge Europa de Est?
Ce va fi după comunism?
Nimeni nu cunoștea răspunsul.
Poate de aceea Trabantul nu merge.
Merge pe jos.
Ca un om care și-a părăsit mașina, pentru că drumul era mai important.
În această lucrare, Černý face ceva pe care îl va repeta ulterior de multe ori.
Începe cu o glumă.
Trabantul are picioare.
Amuzant.
Apoi se deschide istoria.
Și nu mai e amuzant.
9. Tank Torso – istoria fără cap
Tank Torso / tradiția lucrărilor „cu tancuri” ale lui Černý – zona Náměstí Kinských Pragueviews on Černý works
Pentru a înțelege tancul lui Černý, trebuie să mergem și mai departe.
În 1991.
În Praga se afla atunci un tanc-monument sovietic.
Trebuia să amintească de eliberarea orașului de către Armata Roșie.
Era un monument militar.
Greu.
Serios.
De neîntrecut.
Černý a făcut ceva foarte simplu.
L-a vopsit în roz.
Într-o clipă, simbolul puterii militare a devenit ceva absurd.
Artistul a fost oprit, dar cazul a declanșat un mare dezbatere și a devenit unul dintre evenimentele care i-au adus faimă.[^9]
Tancul a încetat să mai sperie
Este un gest extrem de eficient.
Černý nu distruge mașinăria.
Nu o explodează.
Nu o demontează.
Schimbă culoarea.
Tancul rămâne tanc.
Are țeava.
Armura.
Șenilele.
Dar culoarea roz îi ia o parte din groaza monumentală.
Istoria este „devrăjită”.
Realizările ulterioare ale artistului legate de fragmente de tancuri revin la acest motiv.
Pe Náměstí Kinských se află o lucrare cunoscută sub numele de A Hundred Grams of Tank — un fragment autentic de T-34, pe care Černý a vrut să îl reutilizeze ca un comentariu la istoria monumentului și la memoria prezenței sovietice.[^10]
În alte realizări apare și motivul Tank Torso.
De aceea, e mai bine să te gândești la ele nu ca la o singură statuie izolată, ci ca la un întreg limbaj al lui Černý.
Ce rămâne după monumentul puterii?
Mai întâi, monumentul spune:
suntem învingătorii.
Apoi sistemul se schimbă.
Monumentul devine o problemă.
Apoi cineva îl vopsește în roz.
Apoi rămân fragmente.
Și atunci apare întrebarea:
mai este un fragment de tanc un simbol al puterii?
Sau doar o ruină muzeală?
Černý iubește acest moment.
Momentul în care simbolul își pierde încrederea în sine.
10. London Booster – autobuzul care face flotări
London Booster – Chodov, 2012 Wikipedia: London Booster
La sfârșitul acestei călătorii, primim ceva ce sună ca o glumă inventată după câteva beri.
Un autobuz roșu londonez.
Face flotări.
Și e greu să scrii această propoziție într-un mod mai serios.
London Booster a fost creat în 2012, în legătură cu Jocurile Olimpice de la Londra.
Černý a luat un dublu-decker britanic caracteristic și i-a adăugat brațe mecanice uriașe.
Hidraulica ridică autobuzul.
L coboară.
L ridică.
L coboară.
Vehiculul se antrenează.
Sport sau pedeapsă?
Însuși Černý a explicat că ideea a venit din asocierea flotărilor nu atât cu sportul, cât cu pedeapsa:
te-ai comportat rău?
Cincizeci de flotări.
Statuia a fost echipată cu mecanică hidraulică, electronică și ecrane LED.[^11]
Este absurdul în stare pură.
Autobuzul nu a fost creat pentru exerciții.
Ar trebui să transporte oameni.
Între timp, funcția sa este inversată.
Din transport devine atlet.
Din mașinărie utilitară — organism.
Černý și cultura spectacolului mare
Te poți opri la glumă.
Autobuzul face flotări.
Gata.
Dar Jocurile Olimpice sunt, de fapt, un mare spectacol.
Sport.
Bani.
Echipa națională.
Media.
Publicitate.
Politică.
Milioane de oameni care se uită la corpuri executând lucruri pe care probabil nu le vor face niciodată ei înșiși.
Și lângă el stă un autobuz roșu și se antrenează.
Puțin stângaci.
Puțin eroic.
Puțin ca întreaga cultură a marilor spectacole sportive.
Astăzi, London Booster se află în Chodov și rămâne una dintre cele mai caracteristice realizări kinetice ale lui Černý.[^11]
Epilog – Când vrem să râdem, deși inima ne tremură
La sfârșitul plimbării, începi să înțelegi că Černý, de fapt, face tot timpul un singur lucru.
Ia ceva ce cunoaștem.
Și îl mută cu câțiva centimetri.
Kafka are o față.
Dar fața se destramă.
Freud este un om.
Dar nu are pământ sub picioare.
Wenceslas este un erou național.
Dar calul de sub el nu mai trăiește.
Fontana este o fontană.
Dar pisică în stat.
Copilul este un copil.
Dar nu are față.
Aparatul este un aparat.
Dar se uită la tine.
Trabantul este o mașină.
Dar merge pe jos.
Tancul este un simbol al puterii militare.
Dar îl poți vopsi în roz.
Autobuzul este un autobuz.
Dar face flotări.
Întreaga creație a lui Černý repetă o propoziție:
lucrurile nu trebuie să însemne ceea ce ni s-a spus să credem despre ele.
Și poate de aceea se potrivește atât de bine cu Praga.
Pentru că istoria acestui oraș a demonstrat de multe ori că lucrurile pot schimba brusc sensul.
Imperiul poate dispărea.
Statul poate apărea.
Statul poate fi ocupat.
Sistemul poate cădea.
Monumentul eroului poate deveni monumentul ocupantului.
Tancul poate schimba culoarea.
Strada poate schimba numele.
Granița poate dispărea.
Puterea care părea eternă poate înceta să existe într-o dimineață.
Praga a învățat astfel o anumită prudență față de cuvintele mari.
Și de aceea, în loc să răspundă cu patos, răspunde foarte adesea cu umor.
Negru.
Sărat.
Absurd.
Umorul omului care a văzut atâtea versiuni ale istoriei, încât la fiecare următoare se uită cu un ușor zâmbet.
Praga neconvențională – nu trebuie să vezi totul în prima zi
Nu aș încerca să ocolesc toate aceste statui în două ore.
Nu despre asta este vorba.
Černý este un pretext bun pentru a vedea diferite orașe ascunse în interiorul unei singure Pragi.
Centrul cu Capul lui Kafka.
Orașul Vechi cu Freud.
Lucerna cu Sfântul Wenceslas.
Malá Strana cu Pisătorii și istoria Trabantului.
Žižkov cu Miminka.
Nové Butovice cu Trifot.
Smíchov și arta sa contemporană.
Chodov cu autobuzul-atlet.
Este o hartă complet diferită de cea clasică:
Podul Carol → Piața → Castelul → bere.
Și tocmai de aceea merită să mergi pe ea uneori.
Dacă ești în Praga pentru prima dată și vrei să înțelegi mai întâi bazele orașului, vezi Praga în pilule.
Dacă te interesează mai mult Praga neconvențională, secolul XX și arhitectura care nu încearcă să placă tuturor, aruncă o privire și la plimbarea Brutalism – Letná.
Iar dacă, după o zi întreagă de statui ciudate, încă ai chef de un oraș mai întunecat, mai este Praga în umbra legendelor – spiritele Orașului Vechi.
Toate rutele actuale le găsești pe – tururi în Praga cu ghid polonez.
Pentru că uneori cel mai bun mod de a vizita Praga nu este căutarea celor mai frumoase locuri.
Ci a celor mai ciudate.
Și când începi să le cauți, vei descoperi ceva și mai mult.
În Praga, absurdul nu strică istoria.
Adesea o ajută să fie înțeleasă.
Note
[^1]: David Černý, K. / Kafka Head – descrierea oficială a statuii kinetice de la Quadrio: peste 10 metri înălțime, 42 panouri rotative din oțel inoxidabil, electronică și 21 module de antrenare: David Černý – K..
[^2]: David Černý, Man Hanging Out – descrierea oficială a lucrării din 1996 și comentariul artistului privind Freudul, sfârșitul secolului XX și viitoarea rol al intelectualului: David Černý – Man Hanging Out.
[^3]: David Černý, Saint Wenceslas – descrierea oficială a lucrării din 1999 aflată în Palatul Lucerna și declarația autorului despre „calul național mort” și statul pus pe dos: David Černý – Saint Wenceslas.
[^4]: David Černý, Streams – descrierea oficială a fontanei interactive din 2004, a sistemului electronic și a conceptului de „scriere” cu jeturi de apă, precum și contextul jocului lingvistic ceh.
[^5]: David Černý, Babies – documentația oficială a ciclului Miminka și a instalației de pe turnul Žižkov: David Černý – opere.
[^6]: David Černý, Trifot – documentația oficială a instalației de 12 metri din 2016 care folosește aparate foto, electronică și sistem de imagine: David Černý – opere.
[^7]: David Černý, Brown nosers – descrierea oficială a instalației din 2003, contextul său politic și personajele Milan Knížák și Václav Klaus: David Černý – Brown nosers.
[^8]: David Černý, Quo Vadis (Trabant) – istoria oficială a lucrării din 1990, evenimentele din jurul ambasadei RFG din Praga în 1989 și turnătura în bronz aflată în grădina ambasadei: David Černý – Quo Vadis.
[^9]: David Černý, biografia artistului – informație despre vopsirea în roz a tancului sovietic în 1991 și scurtarea artistului: David Černý – About.
[^10]: David Černý, A Hundred Grams of Tank – fragment autentic de tanc T-34 și istoria încercării de a reposa motivul roz al tancului pe Náměstí Kinských: David Černý – A Hundred Grams of Tank.
[^11]: David Černý, London Booster – descrierea oficială a autobuzului kinetic din 2012, mecanismul hidraulic și inspirația flotărilor ca formă de efort sportiv și pedeapsă: David Černý – London Booster.